Amiodarona 200 mg comprimate

Amiodarona.Prospect

Amiodarona 200 mg comprimate (Clorhidrat de amiodarona)

1. DENUMIREA COMERCIALĂ A PRODUSULUI MEDICAMENTOS

AMIODARONA 200 mg

2. COMPOZIŢIA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ

Un comprimat conţine clorhidrat de amiodaronă 200 mg.

3. FORMA FARMACEUTICĂ

Comprimate

2.   DATE CLINICE

4.1 Indicaţii terapeutice

Profilaxia recidivelor: tahicardiilor ventriculare cu prognostic vital: tratamentul se instituie în mediu spitalicesc sub monitorizare

–  tahicardiilor ventriculare documentate, simptomatice şi invalidante

–  tahicardiilor supraventriculare documentate care necesită tratament, în caz de rezistenţă sau contraindicaţie a altor terapii.

Tratamentul  tahicardiilor supraventriculare:  rărirea ritmului  sau  conversia fibrilaţiei  sau flutterului atrial.

Tahiaritmii asociate cu sindromul Wolff-Parkinson-White.

Poate fi utilizat în prezenţa bolii coronariene şi/sau în prezenţa unei alterări a funcţiei ventriculului stâng.

4.2 Doze şi mod de administrare

Doza recomandată pentru tratamentul de atac este de 600 mg clorhidrat de amiodarona pe zi (3 comprimate Amiodarona 200 mg), timp de 8-15 zile.

În anumite cazuri, tratamentul de atac poate fi început şi cu doze mai mari, 800-1000 mg clorhidrat de amiodarona pe zi (4-5 comprimate Amiodarona 200 mg), sub supraveghere electrocardiografică.

Doza recomandată pentru tratamentul de întreţinere este de  100-400 mg clorhidrat de amiodarona/zi (1/2-2 comprimate Amiodarona 200 mg), în funcţie de răspunsul pacientului; se tatonează doza minimă eficace.

Rareori este necesară o doză de întreţinere mai mare.

Doza de întreţinere trebuie revizuită periodic, mai ales când aceasta depăşeşte 200 mg clorhidrat de amiodarona pe zi.

4.3 Contraindicaţii

Hipersensibilitate la iod, la amiodarona sau la oricare dintre excipienţii produsului;

Bradicardie sinusală cu bloc sinoatrial;

Disfuncţie de nod sinusal (ce determină bradicardie sinusală marcată);

Tulburări de conducere de grad înalt (în lipsa unui pacemaker);

Colaps cardiovascular, hipotensiune arterială marcată;

Disfuncţii tiroidiene (prezente sau în antecedente);

Tratament concomitent cu  sotalol,  sparfloxacină,  dofetilidă,  anumite medicamente care determină torsada vârfurilor;

Sarcină (trimestrul II şi III) şi alăptare.

4.4 Atenţionări şi precauţii speciale

Înaintea începerii  tratamentului  trebuie  efectuată  electrocardiograma,  dozarea  TSH-ului (tireotrofinei) şi kaliemiei.

Scăderea frecvenţei cardiace poate fi chiar mai accentuată la bolnavii vârstnici.

Sub tratament cu amiodarona, apar modificări ECG: prelungirea repolarizării reprezentata de prelungirea intervalului QT şi eventual de apariţia undei U. Acestea sunt semne de impregnare medicamentoasă terapeutică şi nu sunt semne de toxicitate.

Apariţia sub tratament a unui bloc atrio-ventricular de grad II sau III, a unui bloc sinoatrial, sau a unui bloc bifascicular necesită oprirea tratamentului; un bloc atrio-ventricular de grad I necesită supraveghere atentă.

Datorită conţinutului în iod, clorhidratul de amiodarona poate da rezultate false la anumite teste ale funcţiei tiroidiene (fixarea iodului radioactiv, PBI); cu toate acestea un bilanţ al funcţiei tiroidiene este întotdeauna posibil. Clorhidratul de amiodarona poate determina disfuncţii tiroidiene (vezi cap. 4.8 Reacţii adverse) în special la pacienţi cu antecedente personale sau familiale de boli tiroidiene. De aceea, se recomandă monitorizare atentă clinică şi biologică înaintea începerii tratamentului, în timpul tratamentului şi câteva luni după întreruperea tratamentului. Dacă se suspectează disfuncţie tiroidiană se recomandă dozarea TSH.

Intrucât medicamentele antiaritmice pot fi ineficiente sau chiar aritmogene la pacienţii cu disfuncţii electrolitice, în particular cu hipokaliemie, orice deficit de potasiu sau magneziu trebuie corectat înainte de a institui tratamentul cu clorhidrat de amiodarona.

Se recomandă pacienţilor să evite expunerea la soare sau să folosească măsuri de protecţie în timpul tratamentului cu clorhidrat de amiodarona.

După deconectarea de la monitorizarea cardio-pulmonară pot să apară pusee de hipotensiune arterială la pacienţii care au primit clorhidrat de amiodarona.

Se   recomandă   supravegherea   regulată   a   funcţiei   hepatice   (transaminaze)   în   timpul tratamentului; creşterea concentraţiei plasmatice a enzimelor hepatice se observă frecvent la pacienţii trataţi cu clorhidrat de amiodarona şi în cele mai multe cazuri este asimptomatică.

Dacă aceasta creştere depăşeşte de trei ori limitele normale, dozele trebuie reduse sau chiar trebuie întreruptă administrarea clorhidratului de amiodaronă. Insuficienţa hepatică a fost rar letală la pacienţii trataţi cu clorhidrat de amiodaronă.

Anestezie: înaintea unei intervenţii chirurgicale medicul anestezist trebuie să fie informat dacă pacientul se află sub tratament cu clorhidrat de amiodaronă. Asocierea anestezicelor generale sau locale in timpul tratamentului cronic cu clorhidrat de amiodaronă creşte riscul de apariţie a reacţiilor adverse  hemodinamice  (bradicardie,  hipotensiune  arterială,   scăderea  debitului cardiac şi tulburări de conducere).

Câteva cazuri de detresă respiratorie acută au fost observate imediat după o intervenţie chirurgicală la pacienţi trataţi cu clorhidrat de amiodaronă. În consecinţă o supraveghere atentă este necesară în caz de ventilaţie artificială la aceşti pacienţi.

Creşterea concentraţiei plasmatice a flecainidei a fost observată în timpul administrării concomitente cu clorhidrat de amiodaronă. Doza de flecainidă trebuie redusă corespunzător.

4.5 Interacţiuni cu alte produse medicamentoase, alte interacţiuni

Asocieri contraindicate:

anumite medicamente care determină torsada vârfurilor (bepridil, difemanil, disopiramidă, chinidinice, forme i.v. de eritromicină, sultopridă, vincamină): risc major de tulburări de ritm ventriculare, în special torsada vârfurilor.

–   Sotalol, dofetilidă: risc major de tulburări de ritm ventriculare, în special torsada vârfurilor.

–   Sparfloxacina: risc de apariţie a torsadei vârfurilor prin prelungirea intervalului QT (efect aditiv electrofiziologic).

Asocieri nerecomandate:

–   anumite  medicamente  care  pot  determina  torsada  vârfurilor  (astemizol,   halofantrină, pentamidină): risc major de tulburări de ritm ventriculare, în special torsada vârfurilor. Este necesară supraveghere clinică şi ECG.

–   Laxative iritante: risc de apariţie a torsadei vârfurilor (hipokaliemia este un factor favorizant, la fel ca şi bradicardia şi un interval QT lung preexistent). Se va utiliza un laxativ din altă clasă.

–   Diltiazem injectabil: risc de bradicardie şi de bloc atrio-ventricular. Dacă această asociere este indispensabilă, se va face sub supraveghere clinică şi ECG continuă.

–   Betablocante  (altele  decât  esmololul):   posibilitate  de  apariţie  a unor modificări  ale automatismului  şi  conducerii  prin suprimarea mecanismului  simpatic compensator.  Este necesară supraveghere clinică şi ECG.

Asocieri care necesită precauţii de utilizare:

–   anti coagul ante orale (acenocumarol, warfarina): creşterea efectului anticoagulant şi risc hemoragic. Necesită control frecvent al INR şi adaptarea dozei de anticoagulant în timpul tratamentului cu clorhidrat de amiodaronă şi după oprirea lui.

–   Ciclosporină: creşterea concentraţiilor plasmatice de ciclosporină prin scăderea metabolizării hepatice a acesteia cu risc de nefrotoxicitate. Este necesară scăderea dozei de ciclosporină, controlul funcţiei renale şi determinarea concentraţiei plasmatice a ciclosporinei cu adaptarea
dozelor în timpul tratamentului cu clorhidrat de amiodaronă şi după oprirea lui.

–   Diltiazem (oral): risc de bradicardie şi de bloc atrio-ventricular în special la vârstnici; se recomandă supraveghere clinică şi ECG.

–   Digitalice:   scăderea  automatismului   (bradicardie  excesivă)   şi  tulburări   de  conducere atrio-ventriculare. Pentru digoxină: poate creşte digoxinemia, prin diminuarea clearance-ului digoxinei. Este necesară supraveghere clinică şi ECG, controlarea concentraţiei plasmatice a
digoxinei

–   Esmolol:    tulburări    de    contractilitate,    automatism    şi    conducere    (prin    suprimarea mecanismului simpatic compensator); se recomandă supraveghere clinică şi ECG.

–   Medicamente   hipokaliemiante:    diuretice,    corticosteroizi    (gluco-,    mineralocorticoizi), tetracosactid,   amfotericină  B   administrată  i.v.:   risc   de   apariţie   a  torsadei   vârfurilor (hipokaliemia este un factor favorizant, la fel ca şi bradicardia şi un interval QT lung preexistent). Este necesară prevenirea hipokaliemiei şi, dacă este necesar, corectarea ei; se
supravegheaza intervalului QT şi, în caz de apariţie a torsadei vârfurilor, nu se vor administra anti ari tmi ce.

–   Fenitoină: creşterea concentraţiei plasmatice a fenitoinei, cu semne de supradozaj, mai ales semne  neurologice  (prin  scăderea metabolismului  hepatic  al  fenitoinei);   este  necesară supraveghere clinică şi scăderea dozei de fenitoină la apariţia semnelor de supradozaj.

4.6 Sarcina şi alăptarea

Studiile la animale nu au pus în evidenţă un efect teratogen. În absenţa efectului teratogen la animale, un efect malformativ la specia umană nu este de aşteptat. Substanţele responsabile de malformaţii la specia umană nu sau dovedit teratogene la animale în studii bine conduse la două specii.

În clinică nu există până în prezent date suficiente pentru a evalua un posibil efect malformativ al clorhidratului de amiodaronă dacă se administrează în primul trimestru de sarcină. Tiroida fetală începe să fixeze iod începând din a 14-a săptămână de amenoree; nici un răsunet asupra tiroidei fetale nu este de aşteptat în caz de administrare anterior de această dată.

O supraîncărcare cu iod asociată cu utilizarea acestui produs după această perioadă poate determina hipotiroidie fetală, biologic sau clinic (guşă).

În consecinţă, nu se recomandă administrarea clorhidratului de amiodaronă în trimestrul I iar în trimestrele II şi III ale sarcinii este contraindicată.

Clorhidratul de amiodaronă traversează bariera feto-placentară şi este excretată în lapte în cantităţi   mari.   În   consecinţă,   alăptarea  este   contraindicată în  timpul  tratamentului   cu amiodaronă.

4.7 Efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje

Produsul poate influenţa capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje, datorită tulburărilor vizuale care pot apare.

4.8 Reacţii adverse

Manifestări oculare

La adulţii trataţi cu clorhidrat de amiodaronă apar cvasiconstant microdepozite corneene care pot produce tulburări de vedere. Microdepozitele sunt reversibile la reducerea dozei sau întreruperea tratamentului. Prezenţa unor microdepozite asimptomatice nu reprezintă un motiv pentru întreruperea administrării clorhidratului de amiodaronă sau reducerea dozelor. Unii pacienţi au fotofobie, senzatie de uscaciune oculara, percepţia de halou colorat.

Au fost observate unele cazuri de neuropatie optică cu vedere neclară, scăderea acuităţii vizuale şi edem papilar. Relaţia cu clorhidratul de amiodaronă nu a fost stabilită. De aceea se recomandă ca în lipsa unei alte etiologii evidente să se întrerupă tratamentul cu clorhidrat de amiodaronă.

Manifestări cutanate

Clorhidratul de amiodaronă determină fotosensibilitate. Este necesar să se utilizeze creme fotoprotectoare sau să se evite expunerea la soare. In timpul tratamentului pe termen lung poate apărea o coloraţie albastru-gri a zonelor de piele expuse la 4-9% din pacienţi. Alte manifestări sunt: rash (în general, puţin specific) şi dermatită exfoliativă.

Manifestări pulmonare

Pot apărea pneumopatie interstiţială sau alveolară difuză şi bronşiolită obliterantă cu leziuni ireversibile. Apariţia dispneei de efort singure sau asociate cu o alterare a stării generale impune un control radiologic şi, dacă este cazul, oprirea tratamentului. Oprirea precoce a administrării clorhidratului de amiodaronă şi instituirea corticoterapiei    duce la dispariţia tulburărilor. Semnele clinice dispar în 3-4 săptămâni, iar cele radiologice în decurs de câteva luni. În caz contrar, evoluţia se poate face către fibroză pulmonară.

Au fost raportate câteva cazuri de pleurezie (asociată, de obicei, cu pneumopatia interstiţială) şi bronhospasm. De asemenea, au fost raportate câteva cazuri de detresă respiratorie acută după sau în timpul unei intervenţii chirurgicale.

Manifestări hepatice

S-au raportat cazuri  de hepatopatie care au fost diagnosticate prin creşterea nivelului transaminazelor serice.

Sau raportat:

-creşterea transaminazelor serice de 1,5-3 ori; pot regresa la întreruperea tratamentului sau spontan. Se recomandă dozarea periodică a acestora.

-rar poate apărea hepatopatie acută, cu evoluţie uneori letală, care necesită întreruperea tratamentului.

-în cursul tratamentelor prelungite poate apărea hepatită cronică, cu histologie asemănătoare cu cea a hepatitei alcoolice. Discreţia tabloului clinic şi biologic justifică supravegherea regulată a funcţiei hepatice. O hipertransaminazemie, chiar moderată, care survine după mai mult de 6 luni de tratament sugerează prezenţa unei hepatopatii cronice.

Modificările clinice şi biologice regresează de obicei, după oprirea tratamentului. Au fost raportate unele cazuri de evoluţie ireversibilă.

Manifestări neurologice

-Neuropatie periferică senzitivo-motorie şi/sau miopatie în general reversibile la întreruperea tratamentului.

-Alte tulburări: tremor extrapiramidal, ataxie de tip cerebelos, excepţional hipertensiune intracraniană benignă, coşmaruri.

Manifestări tiroidiene

–  Hipotiroidie – în forma clasică: creştere în greutate, apatie, somnolenţă; creştere francă a TSH  semnează diagnosticul.  Întreruperea tratamentului  duce la revenirea la  starea de eutiroidie în 1-3 luni; oprirea nu este imperativă ; dacă indicaţia de tratament o justifică, se poate   continua  administrarea  clorhidratului   de   amiodaronă  în   asociere   cu   opoterapie substitutivă pe bază de l-tiroxină, dozele stabilindu-se în funcţie de TSH.

–  Hipertiroidie- poate fi paucisimptomatică (uşoară scădere ponderală, atenuarea eficacităţii medicamentelor antianginoase şi antiaritmice) sau francă (scădere ponderală, aritmii recurente, angor pectoris, insuficienţă cardiacă congestivă);  diagnosticul  este dat de creşterea T3
(triiodotironina) plasmatică, scăderea TSH, scăderea răspunsului TSH la TRH (tireostimulină).
Tratamentul   cu  clorhidrat  de  amiodaronă trebuie întrerupt.  Datorită  eliminării  lente  a clorhidratului de amiodaronă şi a metaboliţilor săi, pot persista nivele plasmatice mari de iod şi alterări ale funcţiilor tiroidiene câteva săptămâni sau chiar luni după oprirea administrării
clorhidratului de amiodaronă. S-au raportat câteva cazuri severe, letale.

Manifestări cardiovasculare

Agravarea aritmiei, insuficienţă cardiacă congestivă, bradicardie. Bradicardia răspunde de regulă la reducerea dozelor, dar poate necesita utilizarea unui pacemaker. S-au raportat cazuri rare de tulburări de conducere.

Clorhidratul de amiodaronă are un efect proaritmic slab care apare, de obicei, la anumite asocieri medicamentoase (cu alţi agenţi antiaritmici,  digoxină) sau în caz de tulburări hidroelectrolitice.

Diverse

–  tulburări gastro-intestinale: greaţă, vărsături, disgeuzie, constipaţie, anorexie.

–  impotenţă, orhi-epididimită, insomnie, astenie, alopecie.

-cazuri    izolate    sugerând    reacţii    de    hipersensibilitate:    vasculită,    afectare    renală, trombocitopenie, anemie aplastică sau hemolitică.

4.9 Supradozaj

Studiile la animale au arătat că DL50 a clorhidratului de amiodaronă este mai mare de 3000mg/kg.

Au fost semnalate câteva cazuri de supradozaj cu clorhidrat de amiodaronă când au fost administrate doze de 3-8 g. Nu au fost semnalate decese şi nici sechele permanente. Poate aparea bradicardie, tulburări de ritm ventriculare, în special torsada vârfurilor, afectare hepatică.

Tratament

Alături de măsurile generale de susţinere cardio-circulatorie, trebuie monitorizată tensiunea arterială a pacienţilor, iar dacă apare bradicardie se utilizează un P-simpatomimetic sau un stimulator cardiac. Hipotensiunea arterială, cu perfuzia inadecvată a ţesuturilor, trebuie tratată cu un agent inotrop pozitiv şi/sau un agent vasopresor.

Nici clorhidratul de amiodaronă, nici metabolitul său nu sunt dializabili.

5. PROPRIETĂŢI FARMACOLOGICE

5.1 Proprietăţi farmacodinamice

Grupa farmacoterapeutică: antiaritmice clasa III CodATC:C01BD01

Efectul antiaritmic al clorhidratului de amiodaronă este rezultatul a cel puţin două mecanisme:

-prelungirea duratei potenţialului de acţiune şi a perioadei refractare îndeosebi la nivelul sistemului His-Purkinje şi al miocardului ventricular;

-inhibiţie necompetitivă a şi |3 adrenergică.

Acţiunile electrofiziologice dovedite experimental  constau în prelungirea repolarizării  şi încetinirea depolarizării sistolice.  Consecutiv creşte durata potenţialului de acţiune şi a perioadei refractare la nivelul atriilor, nodului atrioventricular şi ventriculilor, iar conducerea este încetinită la nivelul miocardului  şi  sistemului His-Purkinje. Mecanismul prelungirii repolarizării nu este precizat; este posibil să intervină inhibarea efluxului de potasiu prin blocarea canalelor specifice. Incetinirea depolarizării se datoreşte împiedicării influxului de sodiu  prin  blocarea  canalelor  membranare  rapide.   Fenomenul   este  marcat în  timpul repolarizării (când canalele sunt în stare inactivă). Aceasta explică intensitatea mai mare a efectului   atunci   când   miocardul   este   depolarizat,   descărcările   sunt  mai   frecvente   şi repolarizarea este prelungită în caz de ischemie sau în prezenţa tahicardiei. Clorhidratul de amiodaronă scade automatismul nodului sinusal, creşte timpul de conducere şi măreşte perioada refractară la nivelul nodului atrioventricular. Aceste acţiuni sunt atribuite, în parte, antagonismului efectului beta-adrenergic (care nu interesează direct receptorii beta).

In  condiţii  clinice,  la om,  clorhidratul  de amiodaronă  deprimă nodul  sinusal  şi  nodul atrioventricular, prelungeşte potenţialul de acţiune şi intervalul QT, încetineşte conducerea în miocard şi fibrele Purkinje.

Clorhidratul de amiodaronă:

-diminuă efectele de tip simpatomimetic obţinute cu substanţe agoniste ale receptorilor a şi |3 adrenergici;

-are efect coronarodilatator, mărind aportul de oxigen în miocard;

-micşorează frecvenţa cardiacă prin diminuarea automatismului sinusal şi reduce rezistenţa periferică determinând astfel diminuarea consumului de oxigen de către miocard;

-nu are efect inotrop negativ; creşte volumul sistolic;

-previne aritmiile cardiace, încetineşte conducerea atrială şi măreşte perioada refractară atrio- ventriculară;

-Traseul ECG prezintă modificări caracteristice: aplatizarea şi prelungirea undei T, uneori

aspect bifid al acestei unde.

5.2 Proprietăţi farmacocinetice

Particularităţi farmacocinetice :

clorhidratul de amiodaronă administrat oral se absoarbe lent şi parţial;

-Biodisponibilitatea după administrare orală prezintă variaţii individuale mari, variaţii atribuite dezalchilării moleculei în mucoasa intestinală;

-Legarea de proteinele plasmatice se face în proporţie de 96%.

-Concentraţia sanguină eficace este de 1-2,5 ng/ml;

-După administrarea unei doze unice concentraţia plasmatică maximă se obţine după 3-7 ore.

Concentraţiile plasmatice după administrarea cronică a unor doze de 100-600 mg/zi sunt aproximativ proporţionale cu doza, cu o creştere medie de 0,5 ml/l pentru fiecare 100 mg administrate pe zi. Eficacitatea nu poate fi apreciată înainte de 1-3 săptămâni, timp necesar realizării unor concentraţii sanguine eficace;

– clorhidratul de amiodaronă are un volum aparent de distribuţie mare, dar variabil, media situându-se în jurul valorii de 60 1/kg datorită acumulării excesive în diverse ţesuturi, în special ţesutul adipos şi organele bine irigate (ficat, plămân, splină). In inimă realizează concentraţii de 30 de ori mai mari decât în sânge;

-Timpul de înjumătăţire plasmatică T1/2 este de 13-103 zile, obişnuit 25-52 zile (cifrele mai mari sunt valabile pentru bolnavi);

-Un   metabolit   major   al   clorhidratului   de   amiodaronă   a   fost   identificat   la   om: desetilamiodarona. Aceasta se acumulează în majoritatea ţesuturilor. Acţiunea farmacologică a acestui metabolit nu este încă stabilită;

-Principala cale de eliminare este cea biliară, putându-se produce recircularea enterohepatică.

O cantitate mică de iod rezultată din moleculă, se elimină renal (6 mg de iod în 24 de ore).

Cinetica clorhidratului de amiodaronă la pacienţii cu insuficienţă hepatică nu a fost încă stabilită.

–   clorhidratul de amiodaronă are un clearance plasmatic foarte mic cu excreţie renală neglijabilă, fapt ce face ca în cazul pacienţilor cu insuficienţă renală să nu fie necesară modificarea dozei.

La pacienţii cu funcţia renală afectată concentraţia plasmatică a clorhidratului de amiodaronă nu este crescută. Nici clorhidratul de amiodaronă, nici metabolitul său nu sunt dializabile. -După întreruperea tratamentului cronic cu clorhidrat de amiodaronă, eliminarea acesteia se face în două faze. In prima fază reducerea concentraţiei plasmatice la jumătate se face în 2,5-10 zile. O a doua fază de reducere a concentraţiei plasmatice la jumătate durează între 26-107 zile, cu o medie de aproximativ 53 de zile şi la majoritatea pacienţilor în intervalul 40-55 de zile.

-In absenţa tratamentului de încărcare, concentraţia plasmatică de echilibru (folosindu-se o doză orală constantă), se atinge după 130-535 de zile, cu o medie de 265 de zile. Pentru metabolit media timpului de înjumătăţire plasmatică este de 61 de zile. Aceste date reflectă o eliminare iniţială a substanţei din ţesuturile bine irigate (T1/2 de 2,5-10 zile), urmată de o fază terminală de eliminare foarte lentă din ţesuturile slab irigate cum ar fi ţesuturile adipoase. Variaţiile individuale considerabile ale celor două faze de eliminare, ca şi incertitudinea asupra compartimentului responsabil de efectul substanţei, necesită atenţie la răspunsul individual îndată ce controlul aritmiei este obţinut cu dozele de încărcare.

– Clorhidratul de amiodaronă şi metabolitul său traversează bariera placentară în proporţie de 10-50% şi au fost detectaţi în laptele matern.

5.3 Date preclinice de siguranţă

Carcinogeneză, mutageneză, influenţa asupra fertilităţii

Amiodarona reduce fertilitatea la şobolani (femele şi masculi) la o doză de 90 mg/kg şi zi. De asemenea, la şobolani, statistic s-a demonstrat că se produce o mărire a incidenţei tumorilor foliculare (adenom folicular/carcinom).

6. PROPRIETĂŢI FARMACEUTICE

6.1 Lista excipienţilor

Lactoză monohidrat, celuloză microcristalină, povidonă K 30, acid stearic, amidonglicolat de sodiu, amidon pregelatinizat, dioxid de siliciu coloidal, stearat de magneziu.

6.2 Incompatibilităţi

Nu este cazul.

6.3 Perioada de valabilitate

3 ani

6.4 Precauţii speciale pentru păstrare

A se păstra la temperaturi sub 25°C, în ambalajul original.

6.5 Natura şi conţinutul ambalajului

Cutie cu 2 blistere a câte 10 comprimate.

6.6 Instrucţiuni privind pregătirea produsului medicamentos în vederea administrării şi manipularea sa

Nu sunt necesare.

Adaugati un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Content Protected Using Blog Protector By: PcDrome.
Share via